Fericire la 95 de ani
29 Decembrie, 2011 (164 vizite)
Gheorghe Diaconu, din Vutcani, are 95 de ani. O viata in care a trecut prin multe. Fiu de tarani, a muncit inca de mic si a cunoscut saracia. Tanar, a fost cuprins in vartejul razboiului, unde a luptat pentru pamantul romanesc, scapand ca prin minune din incercuirea de la Cotul Donului. A fost ranit, parintii si sotia ramasa acasa l-au stiut mort si i-au facut slujbele de pomenire. S-a intors insa viu acasa, «aparat de Dumnezeu», cum spune el. A cunoscut seceta si foametea, colectivizarea, si a fost prigonit de regimul comunist pentru ca a avut curajul sa spuna ca politica economica a partidului nu ii favorizeaza pe tarani. A trecut prin toate cu fruntea sus si cu demnitate. Acum, are 9 copii, 19 nepoti, 27 de stranepoti si 4 stra-stranepoti. Si, pentru ca nu a avut aproape nepotii si stranepotii pentru a le povesti viata sa, a scris totul pe hartie, in versuri. De Craciun, copiii i-au facut o surpriza: i-au adus un pachet cu versurile asezate in pagina de carte, intrun volum intitulat «Poezii traite».
“Uite, tata, poeziile tale! Cadoul tau de Craciun!”, ii spune Geta, una dintre fete, batranului Gheorghe Diaconu, asezanu-i pe masuta din fata coletul cu carti. Batranul, inconjurat de familie, se inroseste la fata si lacrimile ii inunda ochii. Ia o carte si mangaie coperta. Acolo, intre cele doua cartoane, este o parte din viata lui. Sunt povestile adevarate pe care le-a spus copiilor si nepotilor in fapt de seara. Dar unii sunt prea departe, iar batranul vrea ca ei sa stie cum a trait bunicul si strabunicul lor. “Am cateva poezii despre viata grea de taran. Tata ma lua sa-l ajut la munca campului inca de cand aveam 12-13 ani. Aveam pamantul la vreo 20 de kilometri de sat; plecam lunea la arat si nu ne intorceam de acolo pana nu terminam campul de arat. Acolo mancam, acolo dormeam. Asa era viata noastra, de tarani: trageam din greu, eram supusi la eforturi tot timpul, dar tot saraci eram. Nu aveam nici opinci in picioare, si cand ma duceam cu boii la pascut, strangeam toti spinii in talpi. Ii mai scotea mama, dar multi se infectau si mereu aveam rani la picioare. La 18 ani nu aveam nici macar un rand de haine bun cu care sa ma imbrac, sa ies mai bine imbracat macar la nunti, la hore sau pe la Craciun”, spune Gheorghe Diaconu, rasfoind cartea. Apoi, spune el, urmeaza poeziile despre razboi, despre cei patru ani traiti pe front, unde a luptat atat in Romania, cat si in Basarabia, Ucraina, a scapat ca prin minune din incercuirea de la Cotul Donului, de proiectilele de la Stalingrad, ca mai apoi, dupa 23 august, sa lupte impotriva nemtilor pe fronturile din Ungaria sI Cehoslovacia. “Nu sunt cuvinte sa pot spune cat sufera un soldat in raazboi: flamand, inghetat, sapand mereu santuri pentru a se adaposti de gloantele care iI suiera pe la urechi, framantat de dorul de casa si urmarit de gandul ca oricand poate muri. Pe front am pierdut cei mai buni prieteni: pe Constantin Hobjila si pe Petru Guranti care, la Odessa, m-a salvat dezgropandu-ma dupa ce fusesem ingropat de un proiectil. Mai apoi, pe Don, a cazut pe el un proiectil si l-a facut bucatele. Eu cu mana mea lam strans, bucata cu bucata, si l-am ingropat. N-am putut sa fac pentru el alceva decat sa-i aprind o lumanare si sa-i spun Tatal nostru. De aceea am si poezii destinate veteranilor. Cei care au luptat in razboi, care au suferit atata pentru ca pamantul romanesc sa nu fie cucerit, merita macar respectul celor care traiesc astazi. Eu, ca semn de recunostinta pentru cei care au murit in razboi, nu am putut decat sa-mi aduc umila mea recunostinta: am refacut monumentul eroilor din Primul Razboi Mondial, aflat in cimitirul satului Vutcani, daramat la cutremurul din 1977, si am adus marmura pentru monumentul eroilor din Cel de-al Doilea Razboi Mondial. Pe placile de marmura am sculptat numele celor 120 de eroi din Vutcani”, mai spune Gheorghe Diaconu. Batranul ne arata alte poezii, in care este descrisa viata grea de dupa razboi, din timpul secetei din 1946- 1947. “Ca si cum nu eram destul de necajiti dupa razboi, in ‘46 a dat peste noi o mare seceta. Am lucrat atunci patru hectare de porumb, de pe care nu am cules nici macar un stiulete. A fost o iarna tare grea. Eu m-am dus in Banat si in Oltenia si am cumparat porumb, dar altii, care nu aveau bani, mancau si buruieni fierte, asa de mare era foametea. Multi au murit atunci. Eu ma duceam in balta si vanam rate, lisite si gaste, si dadeam si la cei necajiti. Si de ce dadeam, mai mult vanam. Probabil de asta a fost si Dumnezeu milos in viata cu mine, pentru ca in viata n-am facut rau nimanui si, cat am putut, i-am ajutat si pe cei mai necajiti”, mai spune batranul. Sunt si multe poezii dedicate pasiunii sale, vanatoarea, dar si versuri scrise cu toata dragostea pentru nepoti si stranepoti. Cele 350 de pagini de versuri sunt doar o frantura de viata sa, iar batranul crede ca ar mai avea inca multe de spus. Revista “Vutcanii” ia publicat, in trei numere consecutive, “Autobiografia unui veteran de rzboi”. O parte din memoriile sale au ajuns si la Asociatia Nationala a Veteranilor de Razboi, din partea careia a primit o scrisoare de multumire, cu precizarea ca cele povestite vor fi incluse intr-un volum de memorii. Dar Nea Ghita, cum ii spun oamenii din sat, inconjurat de dragostea copiilor, a nepotilor si stranepotilor, continua sa scrie. “Mai am doua caiete!”, si ne arata doua caiete studentesti cu paginile acoperite cu un scris marunt si ordonat. Il intrebam daca nu s-a gandit sa le spuna nepotilor si povestile de dragoste din tinerete. Nea Ghita rade ghidus: “Am multe, dar ar spune nepotii ca a innebunit mosneagul”.
Articole recomandate
Adauga un comentariu
Comentarii
Inca nu exista comentarii pentru acest articol.
1 EUR = 4.4408 RON
